Despre Descoperirea dumnezeiasca (II)

19. Se poate vorbi despre trepte ale Descoperirii dumnezeiesti?
Se poate vorbi cu toata siguranta. Am vazut mai inainte ca Descoperirea dumnezeiasca poate fi impartita in trei mari perioade de timp. Fiecareia dintre aceste perioade ii corespunde mai mult sau mai putin o treapta de inaintare, cu toate ca aceste trepte nu sunt nici totdeauna egale si nici nu vin unele dupa altele intr-o ordine neschimbata. Timpul de la caderea in pacat pana la darea Legii pe muntele Sinai cuprinde nu numai stradanii ale firii omenesti spre cunoasterea adevarului si deci a lui Dumnezeu, ci si ajutoare directe de sus, prin Descoperirea mai presus de fire, facuta patriarhilor. La fel, dupa darea Legii. Dupa venirea Mantuitorului, Care a desavarsit Descoperirea, cele doua trepte ale Descoperirii de dinainte n-au fost inlaturate. Deci, in linii mari, Biserica admite trepte in lucrarea Descoperirii supranaturale. Cum este si firesc, Biserica pune accentul pe cele doua trepte in Descoperirea dumnezeiasca, infatisate prin cele doua Testamente. Sfantul Grigorie Teologul, vorbind despre schimbarile produse de catre acestea in viata omenirii de-a lungul timpului, le numeste cutremure de pamant si le schiteaza astfel: «Cele doua Testamente sunt doua cutremure dintre care unul face trecerea de la idololatrie la legea lui Moise; celalalt, de la legea lui Moise la Evanghelie. Dar e si un al treilea cutremur, care este mutarea din aceasta viata in cealalta».8 (Sf. Grigorie Teologul, Cuvantul V Teologic, 25, Migne, P. G., XXXVI, col. 160 D, 161 A) Deci Biserica admite mersul treptat al Descoperirii dumnezeiesti. Treapta de la Vechiul la Noul Testament e aratata de nenumarate ori de Mantuitorul, de Sfintii Apostoli si de Sfintii Parinti. Ei arata ca este o desavarsire a Noului Testament fata de cel Vechi. Acesta din urma isi pastreaza valoarea lui, e adevarat. Mantuitorul zice: „Sa nu socotiti ca am venit sa stric Legea sau Proorocii; nu am venit sa stric, ci sa plinesc. Ca adevarat zic voua: inainte de a trece cerul si pamantul, o iota sau o cirta nu va trece din Lege, pana ce vor fi toate” (Matei 5, 17-18). Dar aceste lucruri din Vechiul Testament trebuie «plinite» in lumina gradului nou de Descoperire (Noul Testament): „Ati auzit ca s-a zis celor de demult...”, „Iar Eu zic voua” (Matei 5, 21 s.u.). Noul Testament e dezvoltarea si plinirea celui Vechi; dar e mai mult decat atat: el e «rasaritul cel de sus», care face sa treaca „umbra legii”. Sporul in descoperirea persoanelor Sfintei Treimi e aratat de Sf. Grigorie Teologul, prin cuvinte ca: «Adaosuri partiale», «inaltari», «inaintari» si «treceri din slava in slava».9 (Sf. Grigorie Teologul, op. cit., 26, col. 161 CD) Duhul Sfant insusi Si-a randuit lucrarea Lui in chip treptat, masurand-o dupa puterea de primire a Sfintilor Ucenici. Astfel, la inceput a lucrat prin minunile savarsite de Domnul, dupa patimi si inviere a fost insuflat Ucenicilor, iar dupa inaltare, la Cincizecime, S-a aratat in chip de limbi de foc.10 (Idem, op. cit., 26, col. 164 A)

20. De ce invatatura crestina e socotita drept cea mai inalta treapta a credintei?
Pentru ca invatatura crestina a fost data de insusi Fiul lui Dumnezeu intrupat, Domnul nostru Iisus Hristos, si pentru ca nimeni altul n-a cunoscut ca El de-a dreptul pe Dumnezeu si n-a invatat pe oameni chiar din izvorul care e insusi Dumnezeu: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata; Cel Unul - Nascut, Fiul, Care este in sanul Tatalui, Acela L-a facut cunoscut” (Ioan 1, 18). Mantuitorul insusi declara: „Cel ce M-a vazut pe Mine a vazut pe Tatal” (Ioan 14, 9). Caci „nimeni nu cunoaste pe Fiul, decat numai Tatal, nici pe Tatal nu-L cunoaste nimeni, decat numai Fiul si acela caruia va voi Fiul sa-i descopere” (Matei 11, 27). Iisus Hristos a adus Descoperirea celor mai mari taine ale adevarului dumnezeiesc, pe care omenirea s-a invrednicit sa le cunoasca de la inceputul lumii. Credinta adusa de El a astamparat si astampara setea dupa adevar a nenumarate suflete. Ea a schimbat fata lumii vechi. Prin luminarea si schimbarea adanca a sufletelor, ea a legat din nou viata omeneasca, vestejita de pacat, de Izvorul nesecat al vietii netrecatoare: Dumnezeu. Ea a coborat cerul pe pamant, implinind rugaciunea Psalmistului: „Doamne, pleaca cerurile Tale si Te pogoara, atinge-Te de munti si fa-i sa fumege” (Ps. 143, 5). Cerurile s-au plecat si chiar s-au deschis (Luca 2, 9-15; Matei 3, 16). In sfarsit, nici o alta credinta sau cunoastere religioasa n-a putut si nu poate inlocui pe cea crestina, fiindca n-a avut si nu are roadele acesteia. Invatatura crestina sta pe culmea cunoasterii religioase, pentru ca nicaieri sufletul credinciosului nu se desfata de adevar, de dreptate, de fericire, de viata vesnica, ca in Hristos.11 ( Fer. Augustin, Comentar la Evanghelia. dupa Ioan, 26, 4, Migne, P. L., XXXV, col. 1608)

21. Cum ne putem incredinta de Descoperirea dumnezeiasca?
Ne putem incredinta de Descoperirea dumnezeiasca pe doua cai: 1. printr-una personala, aflata in cercetator; 2. prin cealalta, aflata in cuprinsul Descoperirii. Cea dintai e credinta. Credinta e socotita ca Descoperire. Ea singura ingaduie omului sa vada pe Dumnezeu.12 (Epistola catre Diognet, 8, 6; Patres Apostolici, 1, 1901, pag. 404; in Scrierile Parintilor Apostolici, in „P.S.B.”, Bucuresti, 1979, p. 342) Ea singura ne duce intr-o lume mai presus de fire si ne inzestreaza cu puterea de a deosebi ce e omenesc de ce e mai presus de om. Cea de-a doua cale prin care ne incredintam despre Descoperirea dumnezeiasca sunt semnele aflate chiar in Descoperire. Au fost si sunt semne vadite ale Descoperirii dumnezeiesti.

22. Care sunt semnele adevaratei Descoperiri dumnezeiesti?
Semnele Descoperirii dumnezeiesti sunt urmatoarele:
1) Inaltimea invataturilor descoperite;
2) Curatia lor dumnezeiasca;
3) Puterea lor de a schimba in bine pe oameni.
Aceste semne sunt launtrice si ele pot fi intelese numai cand Descoperirea e bine cunoscuta si e cercetata intr-un duh de smerenie si de evlavie. Acest duh face fericit pe cel ce se daruieste unei asemenea cercetari. Despre Descoperirea dumnezeiasca ne incredintam si prin semne din afara: minunile si proorociile, la care putem adauga si calitatea morala a persoanei prin care se face Descoperirea.

23. Ce sunt minunile?
Minunile sunt fapte dumnezeiesti mai presus de mintea si puterea omeneasca. Ele sunt fapte savarsite in firea vazuta numai cu puterea lui Dumnezeu, intrecand legile mintii si ale firii, care se fac in momente extraordinare, hotarate de Ziditor, si urmaresc luminarea si indreptarea noastra in vederea mantuirii. Minunile arata vointa lui Dumnezeu si talcuiesc caile Sale cele necunoscute. Dumnezeu este cel dintai si cel mai mare facator de minuni, ca unul Care este insusi izvorul lor. Mantuitorul a savarsit pe pamant minuni asupra firii, asupra oamenilor si asupra Sa insusi. El a oprit furtuna pe mare, a scapat pe Petru de la inec, a prefacut apa in vin, a inmultit painile si pestii, a vindecat bolnavi, a inviat morti, ceea ce-L face sa spuna: „De n-as fi facut intru ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a facut, pacat n-ar avea” (Ioan 15, 24). Dintre minunile pe care Mantuitorul le-a facut asupra-Si, cea mai mare este invierea Sa din morti. Minunile Sale dovedesc obarsia si puterea Sa dumnezeiasca, asa cum El insusi declara: „Lucrurile pe care Mi le-a dat Tatal sa le savarsesc, aceste lucruri pe care le fac, marturisesc despre Mine ca Tatal M-a trimis” (Ioan 5, 36). Minuni au facut si oamenii alesi de Dumnezeu si placuti Lui ca, de pilda, unii dintre aceia prin care s-a dat Descoperirea dumnezeiasca: Moise, Ilie, Elisei, Daniil, Iona, Apostolii si altii. Dar acestia au savarsit minuni numai cu puterea lui Dumnezeu, dovedind ca aveau puterea Duhului de sus cu ei.

24. Dupa ce se cunosc adevaratele minuni?
Minunile adevarate se deosebesc de cele mincinoase printr-o seama de conditii, dintre care insemnam:
1) Sa fie vrednice de numele lui Dumnezeu si sa fie cuprinse in Sfanta Scriptura si in Sfanta Traditie;
2) Sa se produca cu mijloacele cu care s-au produs minunile Mantuitorului si ale Sfintilor;
3) Sa nu se tagaduiasca unele pe altele sau sa se opuna unele altora;
4) Sa nu contrazica Sf. Scriptura si Sf. Traditie;
5) Sa urmareasca mantuirea sufletului omenesc;
6) Sa aduca folos si spor vietii sufletesti, nu mortii sau pacatului;
7) Savarsitorul minunii sa graiasca numai adevarul, sa duca o viata fara pata si sa nu urmareasca interese personale sau scopuri egoiste;
8 ) Sa indrepte moravurile la cei ce vad minunea13 (Origen, Contra lui Cels, I, 68, Migne, XI, col. 788);
9) Sa poarte in ele siguranta si puterea Duhului lui Dumnezeu;
10) Sa dovedeasca lucrarea proniei dumnezeiesti.

25. Ce sunt proorociile?
Proorociile sau profetiile sunt aratari prin viu grai, sau prin scris, ale anumitor adevaruri si intamplari care privesc viitorul, pe care Dumnezeu le vesteste prin alesii Sai, in vederea mantuirii si care se petrec intocmai. Cele cuprinse in proorocii nu pot fi cunoscute pe cale fireasca. Proorociile sau profetiile talmacesc vointa lui Dumnezeu si ele se fac numai sub insuflarea Duhului Sfant. Ele ocupa o buna parte din cartile Vechiului Testament, unde prevestesc pe Mantuitorul si multe intamplari din viitorul poporului iudeu si al altor popoare. Noul Testament insusi si Traditia de la inceputul Bisericii cuprind o seama de proorocii; Mantuitorul insusi a proorocit (Matei 24 etc.). Proorociile, ca semne ale Descoperirii dumnezeiesti, stau numai in puterea lui Dumnezeu. Ele se deosebesc de prezicerile omenesti care se intemeiaza sau pe socoteli plapande, sau pe superstitii. Proorociile dumnezeiesti sunt facute, ca si minunile, printr-o lucrare necunoscuta firii omenesti. Marea lor autoritate sta m implinirea lor. Implinirea lor intocmai arata ca Duhul Sfant este autorul lor14. (Origen, op. cit., 6, 10, Migne, P. G., XI, col. 1305) „Fiindca cele prezise se intampla, cred si ma supun lui Dumnezeu”, zice Teofil al Antiohiei14 (Teofil al Antiohiei, Catre Autolic, 1,14, Migne, P.G. VI, col.1045). Cele mai insemnate proorocii ale Vechiului Testament sunt cele privitoare la Mantuitorul. Aceste proorocii, numite mesianice, au prezis cu mare siguranta, vremea venirii Mantuitorului (Daniil IX, 24-27), nasterea, patimile, moartea, proslavirea (Isaia VII, 13, LIII, 2 si urm.) si chiar slujirile Sale de: profet (Deuter.XVIII,15, Isaia XLII,1-4), preot si imparat (Ps.CIX, 5, Ierem. XXIII, 5). Apostolii au aratat ca spusele proorocilor despre Mesia-Hristos s-au implinit intocmai16 (Fer. Augustin, Despre credinta in lucrurile care nu se vad, 7, 10, Migne P.L. XL, col. 180).,

26. Dupa ce semne se cunosc adevaratele proorocii?
Ele trebuie sa intruneasca aceleasi conditii ca minunile. Mantuitorul, Sfintii Parinti atrag in repetate randuri atentia atat asupra proorocilor adevarati, cat si asupra celor mincinosi, pe care trebuie neaparat sa-i deosebim. Pe cat de mult suntem datori sa cugetam cu evlavie la proorociile adevarate, pe atat de mult se cuvine sa osandim si sa combatem pe cele false. Mantuitorul spune ca in vremurile tulburi si mai ales la sfarsitul lumii „se vor scula hristosi mincinosi si prooroci mincinosi si vor da semne mari si minuni, cat sa amageasca, de va fi cu putinta, si pe cei alesi” (Matei XXIV, 24). Asemenea prooroci mincinosi s-au ivit deseori si sunt si astazi, dar ei trebuie sa fie combatuti cu staruinta, pentru a nu fi lasati sa-si faca lucrul lor. Lactantiu ne spune ca adevaratii prooroci:
1.Predica toti un singur Dumnezeu,
2.Nu sufera de nebunie,
3.Nu sunt inselatori,
4.Nu umbla dupa averi sau castig,
5.Nu se ingrijesc de cele necesare vietii, ci se multumesc cu intretinerea pe care le-o trimite Dumnezeu,
6.Proorociile lor s-au implinit sau se implinesc intocmai,
7.Ei isi adeveresc trimiterea pana la suferirea chinurilor si a mortii17 (Lactantiu, Dumnezeiestile Institutii, 1, 4, 1-2, 3, 5, 6, Migne P.L. VI, col.127).

27. De ce Dumnezeu nu repeta Descoperirea Sa?
Pentru ca El a facut aceasta Descoperire odata pentru totdeauna, in vederea mantuirii oamenilor, potrivit planului Sau vesnic. Dumnezeu se descopera atunci cand stie ca aceasta este de cea mai mare trebuinta si de cel mai desavarsit folos. El nu se repeta ca oamenii, pentru ca planul sau iconomia lui Dumnezeu nu cuprinde repetarea Descoperirii. Repetarea Descoperirii dumnezeiesti, adica o noua venire a Vechiului si a Noului Testament, cu o noua intrupare, patimire, moarte si inviere a Domnului nostru Iisus Hristos, ar arata ca prima Descoperire sau a fost inselatoare, sau n-a avut loc niciodata, sau a fost necompleta, ceea ce ar fi o necuviinta fata de numele si puterea lui Dumnezeu. Sustinerea ca repetarea Descoperirii ar face pe toti sa creada nu poate sta in picioare, pentru ca nici in timpul Mantuitorului n-au crezut toti in El, cu toate ca El era Descoperirea insasi. Invatatura pildei bogatului si a saracului Lazar este ca cei invartosati la inima n-ar crede chiar daca ar si invia cineva din morti (Luca 16, 31).