Fericirile -Predica de pe Munte (II)

246. Care sunt faptele milosteniei sufletesti?
Faptele milosteniei sau indurarii sufletesti sunt tot in numar de sapte, si anume:
1) Intoarcerea celor rataciti la calea adevarului si a celor pacatosi la calea virtutii, dar cu duhul blandetii si al intelepciunii, spre a-i feri atat de pacatul deznadejdii cat si de cel al prea marii increderi in indurarea lui Dumnezeu.
Insemnatatea acestei fapte o arata Sfantul Apostol Iacov, cand zice: „Fratii mei, daca vreunul va rataci de la adevar si-l va intoarce cineva, sa stie ca cel ce a intors pe pacatos de la ratacirea caii lui isi va mantui sufletul din moarte si va acoperi multime de pacate” (Iacov 5, 19-20).
2) invatarea celor nestiutori si nepriceputi (Fapte 8, 31; Tit 2, 4-7);
3) Sfatuirea celor ce au trebuinta de sfat (I Tes. 5, 11-15). Trebuinta de sfat bun si dat la vreme au cei cu o viata pacatoasa, cei in nevoie si stramtorare, sau cei a caror viata si cinste sunt in primejdie.
4) Rugaciunea catre Dumnezeu pentru aproapele nostru (Iacov 5, 16; Filip. 1, 19; Col. 4, 3).
5) Mangaierea celor intristati (I Tes. 5,14), din pricina bolilor, a pacatelor sau a nenorocirilor de tot felul;
6) Nerazbunarea pentru raul facut de altii, ci rasplatirea raului cu binele (Matei 5, 44-48; Rom. 12, 19-21);
7) Iertarea greselilor savarsite de altii fata de noi insine, nu numai o data, ci „de saptezeci de ori cate sapte”, cum spune Mantuitorul (Matei 18, 22).

247. Cum trebuie savarsite aceste fapte ale milosteniei?
Spre a fi mai bine placute lui Dumnezeu, faptele milosteniei trebuie, mai intai, sa fie izvorate din iubire sincera fata de Dumnezeu si de aproapele. Femeia vaduva care a daruit la templu doi banuti, singurii pe care-i mai avea, trece mult inaintea bogatilor care puneau sume mari in cutia templului, dar numai de ochii lumii (Marcu 12, 42-44). Darul facut aproapelui, cuvintele de mangaiere si impacare care ies dintr-o inima lipsita de iubire, nu pot avea o buna inraurire, precum spune aceasta, minunat, Sfantul Apostol Pavel: „De as grai in limbile oamenilor si ale ingerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am arama sunatoare si chimval rasunator... Si de as imparti toata avutia mea si de as da trupul meu ca sa fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste” (I Cor. 13, 1, 3).
In al doilea rand, faptele milosteniei nu trebuie facute din interes, spre a fi vazute si rasplatite de oameni (Matei 6, 2-4).
In al treilea rand, ele trebuie facute oricarui om aflat in nevoie, fara nici o deosebire (Luca 10, 36-37).
In al patrulea rand, trebuie sa daruim aproapelui nostru ajutorul de care are adevarata nevoie, potrivind ajutorul dupa trebuintele lui. Asa, de pilda, nu vom da unui lenes de mancare, caci, cum porunceste Sfantul Apostol Pavel: „daca cineva nu vrea sa lucreze, acela nici sa nu manance” (II Tes. 3,10). Totusi si fata de cei lenesi avem datorii de milostenie, dar cautand sa patrundem in acea latura a sufletului lor care sa-i vindece de lene.

248. Ce rasplata fagaduieste Dumnezeu celor milostivi?
Dumnezeu ii va milui, adica le va ierta pacatele, la judecata de apoi, caci, precum spune Sfantul Apostol Iacov: „Judecata este fara mila pentru cel care n-a facut mila. Si mila biruieste in fata judecatii” (Iacov 2, 13); sau, cum zice Sfantul Apostol Petru: „dragostea acopera multime de pacate” (Petru 4, 8 ).
Ca virtutea milosteniei este cat se poate de pretuita, se vede lamurit din cuvintele Mantuitorului despre judecata de apoi, in care milostenia este aceea pentru care vom fi mai ales rasplatiti (Matei 25, 32-46).

249. Care este a sasea fericire si ce inteles are?
„Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8 ).
Mantuitorul aseamana inima omului cu ochiul. Precum ochiul sanatos si curat poate vedea limpede (Matei 6, 22), tot asa numai cel cu inima curata, neacoperita de ceata pacatului, poate vedea pe Dumnezeu.
Cei curati cu inima sunt mai intai cei nevinovati si lipsiti de viclesug, ca Natanael (Ioan 1, 47) si ca pruncii (Matei 18, 3-4); apoi cei care, prin nevointe si rugaciuni neintrerupte, izbutesc sa-si smulga radacinile pacatului, adica sa-si goleasca inima de poftele si gandurile rele, de iubirea celor pamantesti, si sa o umple cu dorul dupa lumina dumnezeiasca si desavarsire. Acestia ajung sa-L vada pe Dumnezeu chiar din aceasta viata, aflandu-L pretutindeni, si mai ales in fapturile Sale, precum este Scris: „Cele nevazute ale Lui se vad de la facerea lumii, intelegandu-se din fapturi, adica vesnica Lui putere si dumnezeire, asa ca ei sa fie fara, cuvant de aparare” (Rom. 1, 20).
Pe unii ca acestia, Biserica ii numeste «vazatori de Dumnezeu».
Dar vederea lui Dumnezeu in aceasta viata este nedeplina, precum zice Sfantul Apostol Pavel: „vedem acum ca prin oglinda, in ghicitura, iar atunci, fata catre fata” (I Cor. 13, 12).
De curatenia inimii este strans legata virtutea castitatii. De aceea, Sfantul Ioan Gura de Aur crede ca prin curatenia inimii trebuie sa intelegem lipsa oricarui pacat in genere si indeosebi a pacatului desfrinarii655 (Sfantul Ioan Gura de Aur, Cuvantul XV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 227; Vezi si: Teofilact, Comentar la Matei, P. G., CXXIII, col. 188). Iar castitatea se pastreaza prin cumpatare si post: „Luati seama la voi insiva - ne porunceste Mantuitorul - sa nu se ingreuieze inimile voastre de mancare si de bautura si de grijile vietii, si ziua aceea sa vina peste voi fara de veste, ca o cursa...Privegheati, dar, in toata vremea, rugandu-va ca sa va intariti sa scapati de toate acestea care au sa vina si sa Stati inaintea Fiului Omului” (Luca 21, 34-36).
Pentru curatenia inimii s-au invrednicit dreptul Simeon si proorocita Ana sa vada pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu (Luca 2, 25 s.u.).
Curatenia inimii este conditia cea mai insemnata pe care o cere Mantuitorul la indeplinirea oricarei fapte. Prin aceasta El arata insemnatatea partii launtrice a faptei, adica a intentiei, a gandului care-i sta la temelie, lucru de care nu se tinea destul seama in Vechiul Testament. Mantuitorul face din aceasta schimbare a adancului sufletului omenesc lucrul cel mai ales prin care morala crestina intrece si desavarseste morala Vechiului Testament.
In Vechiul Testament se oprea, de pilda, omorul; dar in Noul Testament se cauta a se inlatura si izvorul lui, adica mania din inima omului, caci asa cum spune Mantuitorul: „Din inima ies: ganduri rele, ucideri, adultere, desfranari, furtisaguri, marturii mincinoase, hule” (Matei 15, 19). Poftele si gandurile rele sunt semintele din care cresc pacatele si care, deci, trebuie inlaturate. Cu privire la aceasta, Mantuitorul spune: „Ati auzit ca s-a zis celor de demult: sa nu ucizi; iar cine va ucide vrednic va fi de osanda. Eu insa va spun voua ca oricine se manie pe fratele sau vrednic va fi de osanda” (Matei 5, 21-22).
Curatenia inimii este astfel cea mai inalta treapta a desavarsirii, a sfinteniei. De aceea ea va fi rasplatita cu cea mai mare fericire, care este privirea lui Dumnezeu.

250. Care este a saptea fericire si ce inteles are?
„Fericiti facatorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5, 9).
Pacea intemeiata pe adevar, dreptate si dragoste este cel mai mare bun social pentru oameni si popoare. Ea usureaza ridicarea conditiilor de viata ale fiecarui om si inalta popoarele, aducandu-le propasire si fericire.
Profetii Vechiului Testament au descris imparatia mesianica a lui Hristos ca pe o imparatie a pacii si a dreptatii, iar ingerii au cantat in noaptea Nasterii Domnului: „Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni bunavoire” (Luca 2, 14).
Aceasta pace intre oameni si popoare, dupa care nazuieste orice societate, izvoraste, dupa invatatura crestina, din pacea omului cu Dumnezeu si din pacea cu sine insusi, de care se bucura numai cei ce savarsesc binele. Despre aceasta pace deplina vorbeste Mantuitorul cand spune Ucenicilor Sai: „Pace va las voua, pacea Mea o dau voua” (Ioan 14, 27).
Facatori de pace sunt deci, dupa invatatura sfintei noastre Biserici, in primul rand cei ce savarsesc Domnului, zilnic, jertfa cea fara de Sange, rugaciuni si posturi pentru ca peste toti oamenii sa se reverse „pacea lui Dumnezeu, care covarseste orice minte” (Filip. 4, 7).
Facatoare de pace, solie a pacii si infratirii este in primul rand Biserica, deoarece ea propovaduieste totdeauna pacea, care izvoraste din iubirea de Dumnezeu si de aproapele.
Facatori de pace sunt de asemenea toti cei care nu numai ca iarta pe cei care cauta invrajbire, dar prin mijlociri intelepte si potrivite si prin pilda vietii lor inlatura neintelegerile si certurile dintre oameni si ii impaca, facandu-i din vrajmasi, prieteni.
Facatori de pace sunt socotiti apoi si cei ce stabilesc armonie intre vointa trupului lor si vointa sufletului656 (Zigaben, Comentar la Matei, Migne, P. G., CXXIX, col. 196), aducand acea impacare a omului cu sine insusi.
Facatori de pace sunt, in sfarsit, toti cei care prin sfaturile, stradaniile si faptele lor impiedica razboaiele intre oameni.
Facatorii de pace indeplinesc o lucrare asemanatoare celei savarsite de Fiul lui Dumnezeu, Care a venit in lume sa impace pe omul pacatos cu Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu le fagaduieste numele haric de „fii ai lui Dumnezeu”, insotit, fireste, de fericirea vrednica de acest nume.
Porunca de a face pace se adreseaza tuturor, precum citim in epistola catre evrei: „ Cautati pacea cu toti si sfintenia, fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evr. 12, 14).

251. Care este a opta fericire si ce inteles are?
„Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca a lor este imparatia cerurilor” (Matei 5, 10).
Asa cum am vazut si la fericirea a patra, cuvantul „dreptate” are si aici intelesul de dreapta credinta si dreapta purtare, viata neprihanita, sfintenie, in care bineinteles este cuprinsa si virtutea sociala a dreptatii657 (Sfantul Ioan Gura de Aur, Cuvantul XV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 228).
Vechiul Testament ne vorbeste de multi drepti care au fost prigoniti din pricina luptei lor impotriva pacatelor lumii in care ei traiau si pentru indreptarea acesteia spre o viata morala.
Luptand pentru dreptate, au fost prigoniti proorocii.
Tot din pricina aceasta a fost rastignit Mantuitorul Hristos. El a proorocit Ucenicilor Sai ca vor fi prigoniti, ca si El: „Daca va uraste pe voi lumea, sa stiti ca pe Mine mai inainte decat pe voi M-a urat. Daca ati fi din lume, lumea ar iubi ce este al sau; dar pentru ca nu sunteti din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea va uraste” (Ioan 15, 18-19).
Cei prigoniti pentru dreptate vor avea parte de imparatia cerurilor, asa cum a fagaduit Mantuitorul. Caci se cuvine ca lucratorii impreuna cu El la zidirea unei lumi noi sa fie acolo unde este si El: „Parinte - S-a rugat Mantuitorul - voiesc ca unde sunt Eu, sa fie impreuna cu Mine si aceia pe care Mi i-ai dat, ca sa vada slava Mea” (Ioan 17, 24).

252. Care este fericirea cea noua si ce inteles are?
„Fericiti veti fi cand va vor ocari si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra, mintind din pricina Mea. Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa este in ceruri, ca asa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi” (Matei 5, 11-12).
Prin aceste cuvinte, Mantuitorul fericeste pe cei care vor avea de suferit defaimari, prigoane si chiar moarte, din pricina credintei in El si a raspandirii Evangheliei crestine in lume.
Pentru credinta in Dumnezeu si pentru nadejdea venirii lui Mesia au suferit prigoane proorocii Vechiului Testament. De pilda, Proorocul Ilie a fost prigonit de Ahab si Izabela, fiindca i-a mustrat ca se inchinau la idolul Baal (III Regi 18); Proorocul Isaia a fost taiat cu fierastraul, din porunca regelui idololatru Manase; Proorocul Ieremia a fost izgonit din tara, pentru ca a mustrat pe cei nedrepti. Aceleasi suferinte au indurat multi altii pentru credinta lor cea dreapta (Matei 23, 35; Evr. 11, 32-40).
De aceea, Mantuitorul Iisus Hristos a indemnat pe Ucenicii Sai: „Nu va temeti de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot sa-l ucida; temeti-va mai curand de acela care poate si trupul si sufletul sa le piarda in gheena. Au nu se vand doua vrabii pentru un ban? Si nici una dintre ele nu va cadea pe pamant fara stirea Tatalui vostru. La voi insa si perii capului, toti, sunt numarati. Asadar nu va temeti; voi sunteti cu mult mai de pret decat pasarile” (Matei 10, 28-31).
Urmatori Mantuitorului, apostolii si martirii au dobandit cununa muceniciei, jertfindu-si viata pentru raspandirea credintei crestine. Calendarul crestin cinsteste amintirea a mii si mii de martiri care si-au dat viata de buna voie si chiar cu bucurie pentru Hristos. De aceea si ziua mortii lor a fost totdeauna pomenita de Biserica, nu ca zi de durere si de infrangere, ci, dimpotriva, ca zi de bucurie si de biruinta.
Pentru aceasta, crestinii sunt indemnati sa se bucure de orice incercare a credintei, ca Sfantul Apostol Petru, care spune: „... intrucat sunteti partasi la suferintele lui Hristos, bucurati-va, pentru ca si la aratarea slavei Lui sa va bucurati cu bucurie mare. De sunteti ocarati pentru numele lui Hristos, fericiti sunteti, caci Duhul slavei si al lui Dumnezeu Se odihneste peste voi” (I Petru 4, 13-14).
Dupa ce am staruit asupra fiecareia dintre cele noua Fericiri si am lamurit intelesul lor, sa vedem si legatura dintre ele:
Intre virtutile celor noua Fericiri este o stransa legatura. Sfintii Parinti socotesc cele noua Fericiri ca pe o scara a desavarsirii. Iata in cateva cuvinte cum se leaga una de alta:
Prima hotarare de a intra pe drumul mantuirii o ia credinciosul numai dupa ce cunoaste saracia duhovniceasca, prin smerenie. Aceasta cunoastere produce o dispozitie de tristete, care, din pricina slabiciunii si a pacatelor, da nastere caintei, plansului. Cel ce-si plange greselile isi poate pastra lesne blandetea, pentru ca supararea vine numai de la parerea ca esti mai bun decat altii.
Mai departe, credinciosii plini de cainta si blanzi nazuiesc sa introduca binele si in afara, si astfel ei devin flamanzi si insetosati de dreptate. Ei cer binele mai intai de la ei insisi, devenind milostivi.
Cei milostivi inlatura din inima lor iubirea de sine, „pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii” (I Ioan 2, 16), realizand curatia inimii, adica scoaterea raului din inima.
Cel cu inima curata este un purtator al pacii, pretutindeni. Impotriva unor astfel de ravnitori pentru o viata imbunatatita se ridica pizma si rautatea multora. Ne mai impacandu-se cu felul de viata al celor cu care traiau altadata laolalta, cei doritori de o viata mai buna se despart de ei, din care pricina acestia ii prigonesc. Cand ravna pentru Dumnezeu sporeste si buna inraurire se intinde, creste impotriva lor si ura celor rai, care ii supun prigoanelor aratate de Mantuitorul in ultima fericire.

253. Este nevoie sa mergem intotdeauna de la o fericire la alta, numai in ordinea aratata?
Nu toate virtutile din Fericiri sunt legate unele de altele in asa fel incat sa nu poata fi infaptuite una fara cealalta. Asa, de pilda, milostenia si marturisirea credintei trebuie savarsite in orice prilej nimerit din viata.