Fericirile -Predica de pe Munte (I)

FERICIRILE - PREDICA DE PE MUNTE

238. Ce sunt Fericirile?
Dupa randuiala Vechiului Testament, pentru a implini Legea, credinciosul trebuia sa asculte de cele 10 porunci.
Potrivit cuvintelor Mantuitorului: „Sa nu socotiti ca am venit sa stric Legea sau proorocii; n-am venit sa stric, ci sa implinesc” (Matei 5, 17), cele 10 porunci trebuie pazite si de crestini, intocmai.
Pe langa aceste zece porunci, Mantuitorul a mai dat crestinilor alte noua indemnuri, prin care se implineste Legea, in scopul desavarsirii morale. Pe acestea nu le-a dat insa in chip de opriri sau porunci, ci in chip de „fericiri”, fiindca ele se potrivesc deplin cu smerenia si blandetea Mantuitorului Hristos. Pe de alta parte, cele noua Fericiri sunt atat de potrivite cu nazuintele sufletului crestinului, incat, numai auzindu-le, suntem indemnati singuri sa le indeplinim. In acest inteles Sfantul Apostol Iacov numeste legea Noului Testament „Legea cea desavarsita a libertatii” (Iacov 1, 25).
Faptul ca Mantuitorul infatiseaza laolalta fericirea si desavarsirea arata ca acestea sunt strans legate. Intr-adevar, nimeni nu poate fi fericit fara a fi desavarsit, iar cel ce cucereste desavarsirea morala dobandeste prin aceasta si fericirea.
De aceea, in fiecare fericire trebuie sa deosebim mai intai invatatura sau indemnul si apoi fericirea sau fagaduinta rasplatirii.
Pe scurt, prin „Fericiri” se inteleg cele noua cai pe care crestinul trebuie sa mearga pentru a ajunge la fericirea vesnica, sau cele noua virtuti prin care putem dobandi fericirea.

239. Care este fericirea intai si ce inteles are?
„Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este imparatia cerurilor” (Matei 5, 3). Prin aceste cuvinte, Mantuitorul ne invata ca prima virtute pe care trebuie sa ne-o insusim pentru a intra in imparatia cerurilor, adica pentru a dobandi fericirea, este „saracia cu duhul”.
Dar ce inseamna „saracia cu duhul”?
Dupa cum talmaceste Sfantul Ioan Gura de Aur648 (Cuvantul XV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 224. Sfantul Chiril al Alexandriei, Comentar la …, Migne, P. G., LXXII, col. 589; Zigaben, Comentar la Matei, Migne, P. G., CXXIX, col. 189), cuvintele «saraci cu duhul» inseamna «smeriti de buna voie», adica lipsiti de trufia mintii si de nemasurata iubire de sine, pacate prin care au cazut ingerii cei rai si primii oameni. Ele nu arata deci pe cei neintelepti, nestiutori sau simpli, ci pe cei ce se socotesc pe sine astfel. Crestinii care cunosc si urmeaza pe Hristos sunt „invatati de Dumnezeu” (I Tes. 4, 9) si „fii ai luminii... nu ai intunericului” (I Tes. 5, 5), intrucat au dobandit invatatura dumnezeiasca de la Biserica, prin harul Sfantului Duh (I Cor. 5 s.u.).
Saraci cu duhul sunt crestinii care, cugetand necontenit la desavarsirea dumnezeiasca, isi dau seama cat de departe sunt ei de ea; cei ce isi dezlipesc de buna voie inima de bunurile pamantesti, isi golesc mintea de cunostintele cele desarte si isi elibereaza sufletul de iubirea celor vremelnice, pentru ca, astfel saracita, mintea sa doreasca a fi umpluta cu bunurile ceresti, cu bogatia stiintei dumnezeiesti si cu iubirea celor vesnice. Acesti crestini, oricat ar fi de virtuosi, nu se cred niciodata desavarsiti, ci ravnesc si se straduiesc fara incetare sa urce treapta cu treapta, cat mai sus, pe scara desavarsirii.
Patrunsi de convingerea ca nu au nimic de la sine si ca nu pot infaptui nimic pentru mantuirea lor fara ajutorul si harul lui Dumnezeu si ca, atata vreme rat petrec in trup, sunt inca departe de fericirea vesnica, crestinii implora necontenit indurarea harului lui Dumnezeu.
Rasplata fagaduita celor smeriti este imparatia cerurilor, adica fericirea vesnica, pe care, prin credinta si nadejde, ei o gusta launtric inca pe pamant, dar deplin o vor avea numai in viata viitoare, prin partasia la fericirea vesnica.
Smerenia este deci prima virtute ce se cere crestinului. Fara ea, nimeni nu poate trai o viata cu adevarat crestina; fara ea, nimeni nu poate nici macar intra in aceasta viata crestina, pentru ca ii lipseste dorinta de a se lupta cu pacatele si de a dobandi virtutea. Fara smerenie, crestinul nu se afla in stare de a simti nevoia harului dumnezeiesc si prin aceasta se lipseste tocmai de ceea ce are neaparata trebuinta.

240. Care este fericirea a doua si ce inteles are?
„Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia” (Matei 5, 4). Plansul, ca si rasul, poate avea diferite cauze. intelesul lui depinde deci de cauza din care porneste. Astfel este o mare deosebire intre plansul celui ce-i pare rau pentru vreun pacat savarsit si plansul unui hot, de necaz ca nu i-a reusit o incercare de furt, sau pentru ca a fost prins si pedepsit.
De aceea, din aceasta fericire nu trebuie sa intelegem ca toti cei ce plang ar putea dobandi mangaierea. Aici este vorba numai de cei ce plang din pricina ca se intristeaza si le pare rau pentru pacatele savarsite649 (Sfantul Ioan Gura de Aur, Cuvantul XV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 225), cu care au mahnit pe Dumnezeu si pe aproapele lor, ca fiul pierdut, Zaheu vamesul, sau talharul cel rastignit de-a dreapta Mantuitorului. Aceasta este intristarea despre care Sfantul Apostol Pavel scrie: „Intristarea, cea dupa Dumnezeu aduce pocainta spre mantuire, fara parere de rau; iar intristarea lumii aduce moarte” (II Cor. 7, 10). Despre aceasta intristare vorbeste si Sfantul Apostol Petru, aratand ca ea este pricinuita de feluritele ispite la care este supus cel credincios, spre lamurirea credintei lui si din care iese biruitor numai cel ce rabda pana la sfarsit (I Petru 1,6-7).
Mantuitorul fericeste nu numai pe cei ce-si plang pacatele proprii, dar si pe cei care-si frang inima si plang pentru pacatele semenilor lor, rugand pe Dumnezeu sa le dea cainta, adica pe cei rataciti sa-i intoarca la calea cea dreapta, iar pe cei ce traiesc fara randuiala sa-i faca sa-si indrepte viata. Mantuitorul S-a intristat si a plans pentru pacatele celor ce locuiau in Ierusalim, Horazin, Betsaida si Capernaum, si care nu voiau sa se pocaiasca (Matei 11, 20-24; 23, 37, 38).
Darul lacrimilor aducatoare de bucurie 1-au avut, de asemenea, toti sfintii.
Fagaduinta mangaierii este unita cu indemnul de a plange, pentru ca intristarea pentru pacate sa nu duca la deznadejde.
Celor ce plang din aceste pricini binecuvantate, Mantuitorul le fagaduieste mangaierea harica, adica, pentru viata de acum, iertarea greselilor, scaparea de chinuri si de pacate, iar pentru viata viitoare, imparatia cerurilor, adica bucuria650 (Sfantul Ioan Gura de Aur, Cuvantul XV la Matei, Migne, P. G., LXVII, col. 225; Teofilact, Comentar la Matei, Migne, P. G., CXXIII, col. 188; Zigaben, Comentar la Matei, Migne, P. G., CXXIX, col. 192).
Despre aceasta rasplata vorbeste Sfantul Evanghelist Ioan in Apocalipsa, cand infatiseaza rasplata celor ce au ramas credinciosi si statornici in necazul cel mare si pe care „Mielul, Cel ce sta in mijlocul tronului, ii va paste pe ei si-i va duce la izvoarele apelor vietii si Dumnezeu va sterge orice lacrima din ochii lor” (Apoc. 7, 14-17).

241. Care este a treia fericire si ce inteles are?
„Fericiti cei blanzi, ca aceia vor mosteni pamantul” (Matei 5, 5).
Blandetea este cel dintai rod al bunatatii si iubirii aproapelui. Ea este o stare cumpanita si linistita a sufletului, insotita cu silinta de a nu supara pe nimeni si a nu se supara de nimic.
Cel bland nu murmura niciodata impotriva lui Dumnezeu, nici a oamenilor, urmand indemnul Sfantului Apostol Pavel: „Vorba voastra sa fie totdeauna placuta, cu sare dreasa, ca sa stiti cum trebuie sa raspundeti fiecaruia” (Col. 4, 6). Omul bland da cuvenita cinste si ascultare mai-marilor sai: nu batjocoreste, nu graieste de rau si nu osandeste pe semenii sai, ci se arata pe sine totdeauna smerit. Iar cand se intampla ceva potrivnic dorintelor lui, nu se lasa prada maniei si, mai presus de toate, nu se razbuna pentru jigniri.
Cea mai inalta treapta a blandetii este iubirea fata de cei ce ne prilejuiesc necazuri si suparari si care se arata prin iertare si impacare (Matei 5, 23-24). Culmea blandetii sta deci in purtarea pe care ne-o porunceste Mantuitorul, prin cuvintele: „Binecuvantati pe cei ce va blesteama, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc” (Matei 5, 44).
Singura manie ingaduita si folositoare este aceea indreptata impotriva pacatelor si a patimilor si mai ales impotriva diavolului ispititor, in care nu a ramas nimic bun.

242. Ce a fagaduit Dumnezeu celor blanzi?
Dumnezeu a fagaduit celor blanzi ca vor mosteni pamantul. intr-adevar, este firesc ca aceia care se poarta cu blandete sa fie scutiti de multe suparari, necazuri si tulburari pe care le pricinuieste lipsa acestei virtuti, sa capete chiar iubirea celor din jur, o buna inraurire asupra semenilor si, in orice caz, sa stinga mania si ura indreptata impotriva lor. Rasplata ii vine celui bland chiar din practicarea blandetii. Fiind impacat cu Dumnezeu, cu semenii si cu sine, omul bland se bucura de o stare de liniste si siguranta deplina. Astfel trebuie intelese cuvintele Mantuitorului: „Invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre” (Matei 11, 29).
Rasplata deplina, insa, va fi data celor blanzi in viata viitoare.

243. Care este a patra fericire si ce inteles are?
„Fericiti cei ce flamanzesc si insetoseaza de dreptate, ca aceia se vor satura” (Matei 5, 6).
Cuvantul «dreptate» are aici intelesul din Vechiul Testament, insemnand «cucernicie», ca la Sfantul Ioan Gura de Aur,651 (Cuvantul XV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 227) «virtutea in general», ca la Sfantul Chiril al Alexandriei652 (Comentar la Luca, Migne, P. G., LXXII, col. 592), «toata virtutea» cum spunea Zigaben653 (Comentar la Matei, Migne, P. G., CXXIX, col. 196); cu alte cuvinte plinirea poruncilor lui Dumnezeu, adica sfintenia, dreapta credinta si dreapta purtare. Cei flamanzi si insetati de dreptate sunt deci toti cei ce doresc cu ardoare sa infaptuiasca si sa se infaptuiasca binele. Aceasta dorinta este tot atat de fireasca si continua ca si foamea si setea trupeasca. Au dat dovada de aceasta puternica dorinta indeosebi sfintii si martirii care pentru Hristos au parasit familie, avere, voie proprie si s-au nevoit cu trairea unei vieti de inalta spiritualitate.
Saturarea fagaduita trebuie inteleasa ca o implinire a nazuintelor prin cucerirea desavarsirii, prin realizarea sfinteniei in viata aceasta, in parte, iar in cea viitoare pe deplin. Aceasta va fi potrivit fagaduintei Mantuitorului, Care zice: „Si oricine a lasat case, sau frati, sau surori sau tata, sau mama, sau femeie, sau copii, sau tarine pentru numele Meu, inmultit va lua inapoi si va mosteni viata vesnica” (Matei 19, 29).
„A fi flamand si insetat de dreptate” mai inseamna si a dori si a ne stradui din toate puterile pentru infaptuirea dreptatii ca virtute sociala, atat pentru noi, cat si pentru semenii nostri. Iar cand, din pricina smereniei, saraciei, neindemanarii noastre sau a puterii parasului, suntem nedreptatiti in aceasta viata, sa nu ne descurajam, ci sa avem nadejde tare ca vom primi dreptatea noastra, daca nu chiar in viata aceasta, ca femeia staruitoare din parabola judecatorului nedrept (Luca 18, 2-7), desigur in viata viitoare.
Simtul dreptatii este atat de inradacinat in fiinta omului, incat cu drept cuvant este asemanat cu nevoia trupeasca de hrana si apa, fara de care omul nu poate trai.
In Vechiul Testament, au fost flamanzi si insetati de dreptate dreptul Iov, regii David si Solomon si, indeosebi, proorocii. Astfel, David se plange, in psalmul 73, ca pe pamant cei rai nu sunt pedepsiti, iar dreptii nu primesc incununarea virtutii. Iar proorocul Ieremia se revolta impotriva calcatorilor de lege (12, 1, 4). Impotriva asupritorilor si a judecatorilor nedrepti, Isaia striga: „... Nu mai faceti rau inaintea ochilor mei. Incetati odata! Invatati sa faceti binele, cautati dreptatea, ajutati pe cel apasat, faceti dreptate orfanului, ajutati pe vaduva” (1, 16-17).
Crestinii nedreptatiti au privilegiul de a astepta, dupa fagaduinta Domnului, „ceruri noi si pamant nou, in care locuieste dreptatea” (II Petru 3, 13). Avand aceasta nadejde, ei indura mai usor suferintele legate de foamea si setea lor dupa dreptate, care, in toata plinatatea ei, nu se va potoli decat in imparatia cereasca.

244. Care este a cincea fericire si ce inteles are?
„Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui” (Matei 5, 7).
Milostenia sau indurarea crestina izvoraste din iubirea de Dumnezeu si de aproapele si se arata prin ajutorarea materiala si morala a semenilor nostri aflati in nevoie.
Mantuitorul, Care este modelul desavarsit al milosteniei (Matei 11, 32; Marcu 8, 2), ne-a aratat ca la judecata de apoi faptele indurarii trupesti si sufletesti sunt acelea care ne vor deschide portile fericirii vesnice (Matei 25, 34-40).
Dar, «chipurile de a milui - cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur - sunt felurite si porunca aceasta este intinsa»654 (Cuvantul XV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 227).

245. Care sunt faptele milosteniei trupesti?
Faptele milosteniei trupesti sunt in numar de sapte, si anume:
1) Hranirea celui flamand, care, din pricina saraciei si neputintei, nu se poate hrani prin munca proprie.
2) Adaparea celui insetat, care, din lipsa sau slabiciune, nu-si poate alina setea;
3) Imbracarea celui gol, adica a celui care, din cauza lipsei, nu are haine pentru acoperirea trupului;
4) Cercetarea celor in necazuri si nevoi, pentru ajutorarea lor;
5) Cercetarea celor bolnavi. Aceasta porunca se implineste mai intai prin cuvintele mangaietoare si compatimitoare; al doilea, sfatuindu-i sa sufere cu rabdare nenorocirea, fara cartire, ci cu binecuvantare, si facandu-i sa inteleaga ca suferinta este ingaduita spre incercare, intarire si ispasire; al treilea, indemnandu-i si ajutandu-i sa se spovedeasca si sa se impartaseasca si sa primeasca Taina Sfantului Maslu; al patrulea, invatandu-i sa nu cada in credinta desarta a celor ce voiesc sa-si castige sanatatea cu farmece si felurite inselaciuni diavolesti, ci sa-si puna increderea si nadejdea numai in mila lui Dumnezeu si in leacurile sfatuite de medici. Iar cand acesti bolnavi sunt lipsiti sau fara ajutorare, sa-i ajutam cu tot ce au nevoie: bani, medicamente, priveghere si altele.
6) Gazduirea calatorilor, mai ales a bolnavilor si a celor lipsiti de mijloace materiale, facand aceasta cu bucurie;
7) Ingroparea saracilor si a celor pe care nu are cine sa-i ingroape, daruind cele trebuitoare pentru inmormantarea lor crestineasca.
Daca moare o ruda sau un prieten, aceasta datorie se implineste prin petrecerea mortului pana la groapa, cu rugaciuni si acte de milostenie pentru sufletul raposatului si cuvinte de mangaiere pentru cei ramasi in viata.
Neindeplinirea acestor fapte fata de semeni inchide portile fericirii ceresti si aduce osanda vesnica (Matei 25, 41-46).