Rugaciunea (I)

RUGACIUNEA

RUGACIUNEA PARTICULARA

12. De cate feluri este rugaciunea?
Daca tinem seama de persoana care savarseste rugaciunea, de numarul persoanelor care iau parte la ea, de locul unde se face si timpul cand se savarseste, atunci deosebim doua feluri de rugaciune: Rugaciunea particulara si rugaciunea Bisericii, sau, cu alte cuvinte, cultul particular si cultul public comun.

13. Ce este rugaciunea particulara?
Rugaciunea particulara este cea facuta de fiecare credincios singur, sau impreuna cu ai sai, sau cu alti credinciosi, in orice loc, in orice timp si citita sau spusa pe de rost, dupa alcatuirea gata facuta, dintr-o carte de rugaciuni, sau chiar scoasa din taina inimii sale.
O astfel de rugaciune este cea facuta de Mantuitorul pe calea dintre Betania si Ierusalim (Luca 11, 1); cea facuta de Sfantul Apostol Petru pe acoperisul casei din Iope (Fapte 10, 9); cea facuta de vames in templu (Luca 18,13); cea facuta de Sfintii Apostoli Pavel si Sila in temnita (Fapte 16, 25) si altele.

14. Ce este rugaciunea?
Rugaciunea este ridicarea mintii si voii noastre catre Dumnezeu295 (Evagrie Monahul, Cuvant despre rugaciune, in „Filocalia”, vol. I, p. 80, trad. de Pr. Dr. D. Staniloae, Sibiu, 1946; Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. D.Fecioru, Bucuresti, 1938, cartea III, cap. XXIV, p. 223). Evagrie Monahul zice ca «rugaciunea este vorbirea mintii cu Dumnezeu»296 (Cuvant despre rugaciune, in „Filocalia”, loc. .cit, p. 57). De aceea se cuvine ca atunci cand stam de vorba cu Dumnezeu, adica atunci cand stam la rugaciune, sa alungam din gandul nostru orice grija si sa indreptam toate puterile duhului nostru numai la Dumnezeu. Adica, cugetul sa gandeasca la El, tinerea de minte (memoria) sa uite toate cele pamantesti, iar inima, vorbind cu El, sa salte de bucurie si de dragoste. Caci «cel ce iubeste pe Dumnezeu de-a pururi sta de vorba cu Dansul cum ar sta cu un tata, alungand orice gand patimas”297 (Idem, ibidem, p. 54). A cugeta la Dumnezeu numai, nu inseamna rugaciune; ca si demonii cugeta la Dumnezeu, dar de rugat nu se roaga.

15. Pentru ce este insotita rugaciunea de unele semne vazute, precum semnul sfintei cruci, starea in genunchi, facerea de metanii, ridicarea mainilor si altele?
In timpul rugaciunii ne inchinam, facand semnul sfintei cruci, batem metanii, stam in genunchi si altele, spre a spori evlavia noastra launtrica si a o face vazuta.

16. Cum se face semnul sfintei cruci si ce zicem cand il facem?
Semnul sfintei cruci se face astfel: indoim inlauntru si lipim de podul palmei drepte degetul mic si inelarul, apoi impreunam la un loc varfurile degetelor gros, aratator si mijlociu de la aceeasi mana si cu ele astfel impreunate ne insemnam pe frunte, pe piept, pe umarul drept si pe umarul stang.
Orice rugaciune se incepe cu rostirea: «in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin», insotita de semnul sfintei cruci, astfel: cand zicem: «in numele Tatalui...» ne insemnam pe frunte; cand zicem: „Si al Fiului” ne insemnam pe piept; cand zicem: «Si al Sfantului Duh», ne insemnam pe umarul drept intai si apoi pe cel stang; si incheiem zicand: «Amin».
Insemnarea cu semnul crucii este o deprindere crestineasca foarte veche: chiar din timpul Sfintilor Apostoli. Facem semnul crucii insotind orice rugaciune rostita cu glas tare sau in gand si cand trecem pe langa biserica, pe langa troita; cand incepem si cand sfarsim un lucru, ori, cum spune Tertulian (+ 240): «La fiecare pas si la fiecare fapta ne insemnam... cu semnul sfintei cruci»298 (Tertulian, De corona …, c. 3, Migne, P. L., II, col. 99).
Cand facem semnul sfintei cruci, sa cugetam la marirea Celui Prea-Inalt, in numele Caruia il facem. Drept aceea, sa nu facem semnul sfintei cruci in graba, oricat de mult am fi zoriti de treburi. Dupa felul cum facem crucea vad ceilalti oameni cam ce loc are in inima noastra Dumnezeu.

17. Cand ne insemnam cu sfanta cruce, facem oare si o marturisire de credinta?
Fara indoiala. Facand semnul sfintei cruci, marturisim credinta in Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos, Cel rastignit pe cruce, si credinta intr-un Dumnezeu in trei ipostasuri299 (Dionisie Areopagitul, Ierarhia bisericeasca, cap. VI, 3, p. 135, trad. Pr. Cicerone Iordachescu, Iasi, 1932).
Intr-adevar, cand facem semnul sfintei crud, rostind numele celor trei ipostase: Tatal, Fiul si Sfantul Duh, marturisim un singur Dumnezeu in trei fete dumnezeiesti; iar semnul crucii ne aduce aminte ca Fiul lui Dumnezeu, facut om, ne-a mantuit rastignindu-Se pe cruce. Asadar, semnul sfintei cruci este oarecum o invatatura pe scurt a credintei crestine. Biserica cinsteste cu multa evlavie sfanta cruce: trei zile pe an (14 septembrie, duminica a treia din Paresimi si 1 august) sunt inchinate cinstirii sfintei cruci. Crucea, faurita din lemn sau din metal, frumos lucrata si impodobita, nu lipseste de pe nici o sfanta masa, din nici o biserica in care se slujeste Sfanta Liturghie. De asemenea nu lipseste niciodata de pe crestetul turlelor bisericilor si al clopotnitelor; iar in cimitirele noastre, cei raposati asteapta invierea mortilor sub ocrotirea sfintei cruci. Vasele si odajdiile sfintite ale bisericilor sunt impodobite cu cruci; multe biserici sunt zidite in chipul crucii, iar cartile bisericesti sunt pline de tot felul de cantari in cinstea sfintei cruci. In multe locuri crucea este asezata la fantanile cu apa de baut si la raspantiile drumurilor. In sfarsit, si fapt foarte insemnat: a doua venire a Mantuitorului, cand va veni sa judece viii si mortii, va fi prevestita prin aratarea „semnului Fiului Omului pe cer” (Matei 24, 30), adica a crucii300 (Sf. Ioan Damaschin, op. cit., p. 257).

18. Ce dobandim cand ne facem semnul sfintei cruci?
Insemnandu-ne cu semnul sfintei cruci dobandim binecuvantarea lui Dumnezeu, fiindca ea a surpat peretele cel din mijloc al vrajbei dintre Dumnezeu si om (Efes. 2, 16); ea ne ocroteste impotriva bantuielilor necuratului301 (Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, trad. Pr. Dr. D. Fecioru, Bucuresti, 1943-1945, Cateh. XIII, c. 36, p. 352 si IV, c. 13, p. 115), ca si impotriva multor rele sufletesti si trupesti302 (Sf. Ioan Damaschin, op. cit., p. 256).
Semnul sfintei cruci este prin el insusi o binecuvantare dumnezeiasca, iar «binecuvantarea este impartasitoare de sfintenie, care alunga relele si aduce binele», spune canonul 27 al Sfantului Vasile cel Mare.
1. Crucea ocroteste de relele trupesti. Semnul crucii a crutat de nimicire pe cei intai nascuti ai Israelului, fiindca semnul facut pe stalpii si pe pragurile usilor, pe langa care ingerul mortii a trecut fara sa bata (les. 12, 7, 27), inchipuia semnul crucii303 (Ibidem, p. 258). Semnul crucii era semnul care vindeca pe cei muscati de serpi, fiindca sarpele de arama ridicat in pustie de Moise, care salva pe oameni numai uitandu-se la el (Num. 31), preinchipuia semnul sfintei cruci (Ioan 3, 14).
2. Crucea alunga diavolii. Precum cainele fuge de batul cu care a fost lovit, tot asa si dracul fuge de crucea care ii aminteste ca prin ea a fost biruit304 (Sf. Chiril al Ierusalimului, op. cit, Cateheza XIII, 3, p. 312). «Crucea, zice Sf. Ioan Damaschin, este pavaza, arma si semn de biruinta impotriva diavolului”305 (Sf. Chiril al Ierusalimului, op. cit, Cateheza XIII, 3, p. 312); iar Biserica noastra canta: «Doamne, arma asupra diavolului crucea Ta o ai dat noua, ca se ingrozeste si se cutremura, necutezand a cauta spre puterea ei...»306 (Octoihul, Fericirile din Duminica, Glas 8 ).
3. Semnul sfintei cruci, inchipuind insasi crucea lui Hristos, ocroteste de uneltirile necuratului. Prin acest semn s-au eliberat crestinii de sub stapanirea pagana. in anul 312 imparatul Constantin cel Mare a vazut pe cer o cruce luminoasa, pe care era scris: «in acest semn vei invinge!». Atunci el, punand acest semn pe steagurile si armatele castei sale, a iesit biruitor din lupta cu Maxentiu. Rostirea «in acest semn invingem!» se potriveste foarte bine si semnului crucii cu care noi ne inchinam; ca singura pomenirea crucii lui Hristos pune pe fuga pe vrajmasii nevazuti si ne intareste impotriva uneltirilor lor: «Nici un duh necurat nu va indrazni sa se apropie de voi, vazand pe fata voastra armele care 1-au doborat, aceasta sabie sclipitoare a carei lovitura de moarte au primit-o”307 (Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia 45 la Matei, c. 4, trad. cit., vol. VII, p. 424). Multi sfinti obisnuiau sa alunge gandurile rele din cugetul lor facand numaidecat semnul crucii si tot cu semnul crucii daramau crestinii idolii si capistile lor, in timpul prigoanelor.

19. Cand trebuie sa facem semnul sfintei cruci?
Putem face semnul crucii oricand, dar mai ales inainte si dupa rugaciune, la culcare si la sculare, inainte si dupa masa, la intrarea si iesirea din casa, inainte de inceperea si dupa incetarea oricarui lucru si cu osebire cand ispita da navala asupra noastra; intr-un cuvant, in toate imprejurarile308 (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza IV, C. 14, op. cat., p. 115).
Facem semnul crucii la trezirea din somn, ca sa agonisim binecuvantarea lui Dumnezeu pentru ziua intreaga; il facem inainte de culcare, spre a alunga din mintea noastra tot gandul patimas, pentru o noapte linistita; il facem inainte de rugaciune, spre a fi feriti de imprastierea si fuga gandului de la rugaciune; il facem inainte de a incepe lucrul si dupa ce 1-am terminat, spre a cere ajutor, intai, lui Dumnezeu si pe urma, spre a-I multumi pentru ajutorul dat. Tertulian (160-240) marturiseste ca cei dintai crestini, ca si cei din vremea lui, obisnuiau sa se inchine facand semnul crucii: ^inainte si in timpul treburilor, intrand si iesind, imbracandu-ne, inainte de somn, in toate lucrarile noastre, noi ne insemnam fruntea cu semnul crucii”309 (Tertulian, De corona militis, c. 3, Migne, P. L., II, col. 99). Cine capata deprinderea sa se insemneze in toate imprejurarile cu semnul Sfintei Cruci se poate spune ca implineste cu prisosinta cuvantul Sfantului Apostol Pavel: „Ori de mancati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate spre slava lui Dumnezeu sa le faceti” (I Cor. 10, 31). Deci, sa nu ne rusinam de crucea lui Hristos.

20. Ce inseamna rugaciunea in genunchi, prosternarea cu fata la pamant, impreunarea mainilor pe piept sau ridicarea bratelor, baterea de metanii si altele?
Ingenunchind la rugaciune, marturisim evlavia, pocainta si putinatatea noastra inaintea lui Dumnezeu.
Prosternarea sau caderea cu fata la pamant marturiseste umilinta noastra in fata lui Dumnezeu. Prosternata cu fata la pamant s-a rugat Iudita inainte de a intra in tabara vrajmasilor (Iudit 9, 1), asa S-a rugat Mantuitorul in gradina Maslinilor (Matei 26,39), asa asteapta in tinda biserici inainte de a fi tuns cel ce vine sa primeasca chipul cel ingeresc (calugaresc).
Metania, care este o ingenunchere si o ridicare repede, facand semnul crucii, marturiseste ca prin pacat am cazut, iar prin intruparea lui Hristos iarasi ne-am ridicat310 (Sf. Vasile cel Mare, De Spiritu Sancto, cap. 27, 66, Migne, P. G., XLII, col. 192). Metania este de doua feluri: mare si mica. Cea mare este o inchinare pana la pamant, cu indoirea genunchilor, si prin ea cinstim sau adoram indurarea dumnezeiasca311 (Ioan Casian, Institutiones, 11, 8 ), iar metania mica, o inclinare adanca a trupului pana ce mana stanga atinge pamantul; prin ea cinstim milostivirea Sfintilor. incrucisarea mainilor pe piept marturiseste ridicarea launtrica a inimii la Dumnezeu. Ridicarea bratelor in sus marturiseste dragostea fata de Dumnezeu si unirea prin rugaciune cu Hristos cel rastignit pe cruce312 (Tertulian, Despre rugaciune, c. 14, trad. rom. de Prof. David Popescu, p. 54, in „Apologeti de limba latina”, Ed. Institutului Biblic, Bucuresti, 1981, p. 237). Sfantul Apostol Pavel porunceste „ca barbatii sa se roage in tot locul, ridicand mainile sfinte, fara de manie si fara sovaire” (I Tim. 2, 8 ). Asa s-a rugat Moise in vremea luptei cu amalecitii (les. 17, 2-12); asa Solomon la sfintirea templului (11 Cron. 6,12), asa se roaga preotii la Sfanta Liturghie inainte de iesirea cu Sfintele Daruri si inainte de prefacerea Sfintelor Daruri.
La rugaciunea de obste si pentru toti, care se face in biserica, adica la sfintele slujbe, este oprita metania mare Duminica si in timpul de la invierea Domnului pana la Rusalii313 (Canonul 90 al Sinodului VI Ecumenic).

21. Cum trebuie sa ne rugam: cu glas tare sau in gand?
Ne putem ruga in gand, cu glas tare, ori chiar in amandoua felurile in timpul uneia si aceleiasi rugaciuni.
Cineva se poate ruga si mergand, sau in decursul treburilor, fara ca altii sa bage de seama. Aceasta se cheama rugaciune in gand si este obisnuita acelora care, din felurite pricini, nu se pot ruga altfel. Rugaciunea rostita cu glas tare are insemnatatea ei; ea da pe fata simtamintele launtrice ale omului (Matei 12, 34) si face legatura cu ceilalti fii ai Bisericii si frati intru Hristos, intarind credinta comuna. Acest fel de rugaciune e si folositor si la locul lui, pentru ca omul fiind alcatuit din suflet si din trup, amandoua au datoria sa laude pe Dumnezeu (Osie 14, 3).
Rugaciunea rostita cu glas tare rascoleste simtirea inimii si sporeste evlavia atat in cel ce o rosteste, cat si in cel ce o asculta. in sfarsit, rugaciunea cu glas tare, facuta de mai multi laolalta, cheama si mai puternic pe Dumnezeu, precum a zis Mantuitorul: „Unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor” (Matei 18, 19-20).

22. Are vreun pret rugaciunea facuta numai cu buzele, precum si semnele si miscarile vazute, care nu corespund cu miscarea inimii?
Rugaciunea celui ce se roaga numai cu buzele nu are putere.
Pentru rugaciunea facuta numai cu buzele a mustrat Mantuitorul pe farisei: „Poporul acesta Ma cinsteste cu buzele, dar inima lor este departe de Mine” (Matei 15, 8 ). De asemenea, daca semnele si miscarile vazute ce insotesc rugaciunile nu raspund unei stari de adanca simtire a noastra, aceste semne si miscari sunt de nimic. Cel care bate metanii dupa metanii, se bate in piept si face alte lucruri de felul acesta, fara nici un fel de tresarire launtrica, este un fatarnic. Dumnezeu cere sa ne inchinam Lui cu duhul si cu adevarul (Ioan 4, 23).

23. Dar rugaciunea cantata are vreun pret?
Rugaciunea cantata este o foarte puternica rugaciune rostita cu glas tare.
Cand suntem adanc miscati, dam glas simtirii prin cantare; deci cantecul religios este o rugaciune minunata. El ajuta mintea sa zboare la Dumnezeu; de aceea Sfantul Apostol Pavel indeamna pe coloseni sa se deprinda si sa se intelepteasca cu psalmi, laude si cantari duhovnicesti: „... Cantati in inimile voastre lui Dumnezeu, multumindu-I in psalmi, in laude si in cantari duhovnicesti” (Col. 3, 16). Rugaciunea cantata a fost cultivata de imparatul David (+1015 i.d.Hr.), de Mantuitorul cu Apostolii (Matei 26, 30; Marcu 14, 26), de Sfantul Ioan Gura de Aur (+ 407), de Sfantul Ambrozie al Mediolanului (+397), de Sfantul Nichita din Remesiana (+c. 420) si de alti Sfinti Parinti si mari Dascali ai Bisericii.